Cititi si va minunati
Dominaţia malefică a sindicatelor bugetarilor, aproape de final pe http://www.money.ro/ sau pe http://moneyexpress.money.ro/ - Frontul interior:
Bugetari din toate ţările, uniţi‑vă! Spre deosebire de alte surate, sindicatele din sectorul public au avut câteva decenii foarte bune. Oare acum li s‑a dus norocul?
Ultimii 30 de ani au fost teribili pentru mişcarea sindicală. În sectorul privat american, densitatea sindicală (i.e. proporţia de lucrători înscrişi într‑un sindicat) a scăzut de la o treime în 1979 până la doar 7% în prezent. În Marea Britanie, densitatea a scăzut de la 44 până la 15%. Dar nu e vorba de o ciudăţenie anglo‑saxonă: mai puţin de o cincime din lucrătorii din statele OECD sunt membri de sindicat.PUTERE ŞI SCHIMBARE. Totuşi, există o mare excepţie în acest declin generalizat: sectorul public. În sectorul public canadian, densitatea sindicală a crescut de la 12% în 1960 până la peste 70% în prezent. În Statele Unite, creşterea a fost de la 11 la 36%, în aceeaşi perioadă (vezi graficul). Există acum mai mulţi sindicalişti în sectorul public (7,6 milioane) decât în cel privat (7,1 milioane), deşi în zona privată americană muncesc de cinci ori mai mulţi oameni. Densitatea sindicală este în prezent mai ridicată în domeniul public decât a fost vreodată în cel privat, chiar faţă de zilele de glorie ale sindicalismului din anii ’50.
Chiar şi ţările care au trecut printr‑o diluare a densităţii sindicale în sectorul public au văzut cum cifrele se stabilizează la un nivel mult mai ridicat decât în sectorul privat.
Această permutare dintre privat‑public a transformat mişcarea sindicală. În anii ’50, sindicatele însemnau clasa muncitoare, dominate de bărbaţi care se lăsaseră de şcoală la 16 ani şi aveau vederi de stânga în ce priveşte economia, dar de dreapta în ce priveşte chestiunile sociale. În zilele noastre, componenţa este mult mai aproape de clasa de mijloc: mai mult de un sfert din sindicaliştii americani au absolvit un colegiu, iar şi mai mulţi au o atitudine liberală în chestiuni sociale sau de mediu.
Permutarea a creat, de altfel, şi tensiuni între sectorul public şi cel privat. Sectorul privat este dominat de concurenţă şi turbulenţe. Plata în funcţie de performanţe este normă, iar concedierea din motive economice – un lucru banal. Prin contrast, sectorul public este un paradis al siguranţei şi stabilităţii. Mulţi oameni au aceeaşi slujbă toată viaţa, iar evaluarea performanţei – lucru rar. Rezultatul este paradoxal: bugetarul tipic o duce mai bine decât oamenii pe care se presupune că îi serveşte, iar diferenţa s‑a mărit semnificativ în ultimul deceniu. În Statele Unite, salariile şi beneficiile s‑au majorat de două ori mai repede în sectorul public decât în cel privat.
Acum, când criza datoriilor suverane obligă guvernele să‑şi facă ordine în casă, discrepanţa în creştere dintre condiţiile din sectorul public şi cel privat a erodat mult din simpatia pe care lucrătorii din cele două domenii şi‑o purtau odată. Să vedem împreună în continuare ce le pregăteşte viitorul. Dar mai întâi să încercăm să răspundem la două întrebări: cum au ajuns sindicatele din sectorul public atât de puternice? Şi ce impact a avut puterea lor asupra felului în care funcţionează sectorul public?
MAI TARI DECÂT SCHWARZENEGGER. Sindicatele din sectorul public sunt unele dintre cele mai puternice grupuri de interese din lume. Multe dintre ele au în spate comunităţi vaste de membri şi conturi pe măsură: American National Education Association, principalul sindicat al cadrelor didactice din SUA, are 3,2 milioane de membri, un buget anual de peste 300 de milioane de dolari şi o tradiţie viguroasă de activism politic. Dar influenţa lor e mult mai profundă. În multe ţări, sindicatele susţin stânga politică. În Marea Britanie, Ed Miliband, liderul partidului laburist, îşi datorează postul voturilor sindicaliştilor. În SUA, Andy Stern, şeful Sindicatului Internaţional al Angajaţilor din Servicii (SEIU), a fost cel mai frecvent oaspete al Casei Albe în primele şase luni ale preşedinţiei lui Barack Obama.
Sindicatele din sectorul public se bucură de avantaje la care rivalele lor din sectorul privat pot doar să viseze. Ca furnizori de servicii monopol vitale, ele pot bloca oraşe întregi. Iar ca maşinării politice de mare putere, ele pot ajuta la desemnarea celor care stau de cealaltă parte a mesei la o negociere. Daniel DiSalvo, autorul unui excelent eseu din „National Affairs“ despre sindicatele din sectorul public american, subliniază că Federaţia Americană a Angajaţilor Statali, Districtuali şi Municipali (FSCME) a contribuit cel mai mult la campaniile politice din 1989–2004. DiSalvo mai subliniază şi faptul că asemenea influenţă este mai importantă în campaniile locale, unde sunt mai puţini participanţi, decât în cele de nivel naţional.
Chiar dacă nu reuşesc să‑şi vadă ales „propriul“ candidat, sindicatele din sectorul public nu prea ştiu ce e greul în negocierile cu politicienii. Şefii din sectorul privat sunt obişnuiţi să joace dur cu sindicatele pentru că ştiu că pot da faliment dacă nu o fac. Politicienii nu au aceeaşi disciplină: ei pot oricând să crească taxele sau să se împrumute de la generaţiile următoare. Cei care au intrat în conflict cu sindicatele au regretat‑o aproape întotdeauna. Fostul guvernator al Californiei Arnold Schwarzenegger a încercat să se bată cu sindicatele în faţa opiniei publice, dar a fost copleşit. Alţii au încercat o abordare bazată pe măsuri provizorii, doar ca să devină ţapi ispăşitori atunci când serviciile au fost întrerupte.
PENSII ŞI PERFORMANŢE. Care este exact impactul sindicatelor din sectorul public asupra salariilor e un subiect încă în dezbatere printre economişti. Informaţiile de la Biroul American de Statistică a Muncii (ABLS) sprijină argumentul conservator potrivit căruia sindicatele s‑au folosit de puterea lor pentru a obţine venituri avantajoase: lucrătorii din sectorul public câştigă, în medie, cu o treime mai mult decât omologii lor din zona privată. Economiştii de stânga replică spunând că aceştia sunt, în medie, mai bine educaţi. Oricare ar fi valoarea acestui argument, trei lucruri sunt limpezi. Sindicatele au eliminat criteriile de departajare a salariilor din sectorul public. Au obţinut pachete salariale excelente pentru membrii lor. Şi au protejat lucrătorii cu performanţe slabe ameninţaţi cu concedierea.
Criteriile de departajare a salariilor din sectorul public sunt relativ reduse. Lucrătorii de la nivelurile de jos, cum ar fi secretarele, sunt de obicei mai bine plătiţi decât omologii lor din sectorul privat, în timp ce lucrători de la niveluri mai ridicate sunt mai prost plătiţi. Asta nu numai că îngreunează atragerea de oameni ambiţioşi în sectorul public, dar devine anevoios să creşti standardele prin, de pildă, desemnarea celor mai buni directori pentru un grup de şcoli.
În acelaşi timp, beneficiile din sectorul public sunt generoase. Guvernele au trendinţa de a le da angajaţilor sarcini uşoare şi pensii generoase, în loc de salarii mai mari (care ar trebui plătite din bugetul curent). În Statele Unite, profesorii predau doar 180 de zile pe an. În Brazilia, au dreptul să‑şi ia liber 40 de zile pe an – din cele 200 de zile de lucru – fără să dea nici o explicaţie sau să piardă un centavo din leafă. Revoluţia beneficiilor garantate pentru pensie (formă de contribuţie la pensie a angajatorului ce depinde de salariul şi vârsta angajatului, nu de randamentul investiţional – n.r.), care a măturat sectorul privat, abia dacă l‑a atins pe cel public: 90% dintre americanii angajaţi în administraţiile locale sau cea federală au planuri de pensie garantate, faţă de 20% în sectorul privat.
FACTORUL INCOMPETENŢĂ. Pensiile generoase au produs o epidemie de pensionări premature. În Brazilia, funcţionarii publici se pot retrage cu o pensie completă după 35 de ani de serviciu (30 pentru femei), iar profesorii după 30 de ani (25 pentru femei). Ca urmare, Brazilia cheltuieşte pentru pensii un procentaj la fel de mare din PIB (12%) ca şi Marea Britanie, chiar dacă populaţia este mult mai tânără. În Polonia, militarii şi poliţiştii se pot pensiona după doar 15 ani, aşa că poţi întâlni pensionari în vârstă de 33 de ani. Adăugaţi la toate acestea faptul că orice bugetar se poate ascunde în spatele puternicului sindicat pentru a profita de sistem – 82% dintre ofiţerii cu vechime din poliţia rutieră californiană (Highway Patrol) îşi descoperă o vătămare corporală gravă cam cu un an înainte de pensie – şi aveţi imaginea unei harababuri totale.
Tot sindicatele au făcut aproape imposibilă concedierea lucrătorilor incompetenţi. În Grecia există o lege împotriva concedierii angajaţilor din administraţie exclusiv pe baza performanţelor slabe. S‑ar putea să existe şi în alte ţări. Mary Jo McGrath, avocată din California, afirmă că, „dacă vrei să te descotoroseşti de un profesor cu probleme, asta poate face procesul lui OJ Simpson să pară floare la ureche“. În 2000–2010, departamentul şcolar din Los Angeles a cheltuit 3,5 milioane de dolari ca să scape de şapte dintre cei 33.000 de profesori angajaţi şi a reuşit în doar cinci cazuri. Problemă valabilă la nivelul întregii Americi.
Incompetenţa este atât de endemică, încât în mai multe state s‑au născocit zicători despre ea. Brazilienii glumesc spunând că bugetarii apar la slujbă în prima lor zi de muncă, îşi atârnă haina pe spătarul scaunului şi nu‑i mai vede nimeni vreodată. Grecii vorbesc despre plasarea incompetenţilor „la frigider“ – adică în slujbe‑simulacru. În Franţa e vorba de dulap. Americanii vorbesc despre „dansul lămâilor“ când se referă la practica de a muta un profesor prost la altă şcoală în loc să scapi de el. Tot ei mai au şi „camera de cauciuc“, unde se învârt, deseori cu anii, profesorii incompetenţi sau infractori, în timp ce administraţia şi sindicatele se târguiesc ce să facă cu ei.
FĂRĂ CONCURENŢĂ. Influenţa sindicatelor se extinde la dimensiunea şi natura sectorului public. Sindicatele din sectorul privat au învăţat să se abţină atunci când vine vorba de creşterea numărului de angajaţi: şi‑au dat seama că mai mulţi lucrători înseamnă salarii mai mici pentru membrii lor, iar o notă de plată mai mare poate să‑l conducă pe angajator spre faliment. Dar sindicatele bugetarilor cer necontenit mai multe resurse şi mai mult personal, ceea ce se traduce în mod convenabil pentru ei în mai mulţi membri şi mai multe obligaţii de plată.
Cel mai dramatic succes pe care l‑au repurtat s‑a petrecut în Marea Britanie. Atunci când guvernul laburist, susţinut de sindicate, a preluat puterea în 1997, cheltuielile publice se ridicau la aproape 40% din PIB. Când laburiştii au intrat în opoziţie, în 2010, proporţia ajunsese la aproape 50% din PIB (ca să fim corecţi, parţial ca rezultat al recesiunii), iar un milion de angajaţi se adăugaseră pe statele de plată bugetare. În California, după cum subliniază Daniel DiSalvo, sindicatul gardienilor din penitenciare a fost unul dintre principalii avocaţi ai înăspririi legislaţiei penale. Rezultatul acestei politici a fost o creştere dramatică atât a dimensiunii complexului industrial de închisori californiene (de la 12 penitenciare în 1980 la 33 în 2000), cât şi a plăţilor angajaţilor săi (gardienii aveau în 2006 un salariu de bază de 70.000 de dolari pe an şi de 100.000 de dolari cu orele suplimentare). Dar sindicatele din sectorul public pot prospera pur şi simplu opunându‑se raţionalizării: Buffalo, din statul New York, avea la fel de mulţi angajaţi în 2006 ca în 1950, deşi populaţia oraşului se înjumătăţise.
Sindicatele bugetarilor combină sprijinul pentru cheltuieli mărite cu opoziţia viguroasă la creşterea responsabilităţii. Aproape pretutindeni în lume, ele demonizează concurenţa, transparenţa şi salariile flexibile. Sindicatele profesorilor s‑au comportat deseori ca o gardă pretoriană în această luptă. În Polonia, s‑au răsculat împotriva tentativei de a creşte numărul de ore de predare (abia 18) pe săptămână. În statul Sao Paolo, în Brazilia, profesorii au organizat marşuri gigantice împotriva încercării guvernului de a lega promovarea de performanţe şi de a reduce numărul de zile libere fără motivaţie. În Grecia s‑au luptat cu patru miniştri consecutivi, din partide diferite, împotriva criteriilor de performanţă. În Marea Britanie încearcă să blocheze înfiinţarea de şcoli „libere“, care pot lua naştere în afara controlului autorităţilor locale. În America, s‑au luptat neabătut împotriva şcolilor înfiinţate de părinţi şi profesori („charter schools“, care nu trebuie să respecte regulile sindicale privind salariile şi promovarea) şi a schemelor pentru burse şcolare (care îi lasă pe părinţi să se implice mai mult).
LUMINIŢA GERMANĂ. Sindicatele profesorilor au un palmares impresionant în ce priveşte reformatorii pe care i‑au înfrânt. Când Marietta Giannakou, ministrul Educaţiei în ultimul guvern al Partidului Nea Democratia (de centru‑dreapta – n.r.) din Grecia, a insistat asupra responsabilităţii profesorilor, şi‑a pierdut mandatul la următoarele alegeri. Michelle Rhee, cancelarul îngrozitorului sistem şcolar din Washington, DC, a închis şcolile cu probleme, a concediat mai bine de 200 de profesori şi directori ineficienţi şi a pledat în favoarea criteriilor de merit la stabilirea salariilor. Dar sindicatele s‑au împotrivit la fiecare pas şi şi‑au folosit toată puterea pentru a se descotorosi mai întâi de şeful ei, primarul oraşului, pentru ca apoi s‑o facă să demisioneze.
Este imposibil de calculat costul inflexibilităţii sindicale. Dar mai multe studii recente ne furnizează câteva indicii. Policy Exchange, un think‑tank conservator, a calculat că angajaţii din sectorul privat britanic lucrează, pe parcursul întregii vieţi, cu 23% mai multe ore decât omologii lor bugetari. Diferenţa o dau grevele din sectorul public, concediile medicale şi pensionările premature. Barry Bluestone, economist de stânga, a calculat că preţul serviciilor publice americane a crescut cu 41% în perioada 2000–2008, în timp ce serviciile private au crescut cu 27%. Economistul Eric Hanushek de la Universitatea Stanford susţine că înlocuirea a 5–8% dintre profesorii americani situaţi la coada listei performanţei cu unii de la mijlocul listei ar putea urca Statele Unite de pe ultimele locuri în topurile internaţionale de matematică şi ştiinţe până aproape de vârful clasamentelor.
Rigiditatea sectorului public nu reduce doar calitatea serviciilor. Ea descurajează şi inovaţia. În sectorul privat, firmele inovatoare experimentează în mod obişnuit noi modele de afaceri, măsoară succesul acestor modele şi apoi le extind pe cele care au succes. Dar oricând au încercat nişte manageri din sectorul public să facă la fel – de pildă, prin înfiinţarea de şcoli performante, care se axează pe anumite domenii, sau şcoli autorizate, cu program de predare prelungit –, sindicatele s‑au opus. În Franţa au blocat orice tentativă de a introduce mai multă flexibilitate în sistemul educaţional extrem de centralizat al ţării sau de a‑l schimba în orice fel. Doar din Germania vine o licărire de speranţă. Deşi aproape 60% din bugetari sunt în sindicate, creşterea salariilor în sectorul public a rămas în urma celei din sectorul privat. Şi, deşi funcţionarii publici, care reprezintă aproape jumătate din forţa de muncă plătită de la buget, se bucură şi de scheme speciale de pensionare, şi de siguranţa locului de muncă, ei nu au voie să facă grevă. Într‑adevăr, ideea de a intra în grevă din raţiuni politice este de neconceput printre bugetarii Germaniei.
FIARA DIDACTICĂ. Sindicatele din sectorul public înfruntă acum cea mai mare provocare din istoria lor. Aproape pretutindeni, mai ales în ţările bogate, guvernele sunt obligate să reducă cheltuielile publice. Multe dintre ele (de exemplu Irlanda, Grecia şi Spania) reduc lefurile bugetarilor. Altele (de exemplu Japonia şi SUA) le îngheaţă. Grecia majorează vârsta de pensionare de la 58 la 63 de ani şi permite concedierea funcţionarilor publici. Marea Britanie reduce departamentele guvernamentale cu aprope un sfert şi examinează pensiile.
În Statele Unite, mai mulţi guvernatori republicani în ascensiune vor să transforme bătălia pe termen scurt despre salarii şi pensii într‑una mai importantă, despre puterea sindicatelor. Publicul trebuie să le asigure bugetarilor salarii mari şi pensii supradimensionate, sau bugetarii trebuie să asigure servicii pentru public?
Chiar şi oameni cu concepţii de stânga se fac ecoul acestor plângeri. Andrew Cuomo, noul guvernator democrat al New Yorkului, îşi agită sabia în faţa sindicatelor din sectorul public, în ciuda faptului că acestea reprezintă o parte importantă din electoratul său. Davis Guggenheim, un regizor de un liberalism ireproşabil, responsabil pentru „Un adevăr incomod“ al lui Al Gore, a supus sindicatele profesorilor unei critici nemiloase în „Waiting for Superman“, biciuindu‑le pentru perpetuarea unui sistem falimentar şi prezentându‑l pe Randi Weingarten, şeful Federaţiei Americane a Cadrelor Didactice (AFT), drept „o fiară aproape satanică“, după cum scrie revista „Variety“.
BĂTĂLIA CE NE AŞTEAPTĂ. Sindicatele au răspuns declarând război măsurilor guvernamentale de reducere a cheltuielilor. Au organizat deja greve şi proteste. Milioane de francezi au mărşăluit împotriva planurilor modeste ale lui Nicolas Sarkozy de a creşte vârsta de pensionare cu doi ani. Sute de mii de oameni au ieşit pe străzile din Irlanda şi Grecia, protestând la adresa măsurilor de austeritate. Lucrătorii de la metroul londonez au paralizat de mai multe ori transportul în oraş. Dar toate sunt doar preludiul. Sindicatele din toată Europa au promis anul acesta greve cum nu s‑au mai văzut din anii ’80.
Dar sindicatele bugetarilor vor vedea că le va fi greu să învingă. Nu au avut prea mult succes nici la mobilizarea furiei publice, având în vedere dimensiunea reducerilor. Nici nu au înregistrat vreo victorie notabilă: guvernele grec şi irlandez au implementat pachetele lor de austeritate, iar Sarkozy a crescut vârsta de pensionare. Ele descoperă, de asemenea, că mulţi oameni din sectorul privat îşi privesc colegii din sectorul public ca pe o elită supraprivilegiată. Funcţionarii publici din Spania au fost şocaţi să vadă, în iunie, când au protestat la adresa unei reduceri de 5% a salariilor, cât de puţină lume îi sprijină. Iar un sondaj recent arată că 65% dintre cetăţenii Greciei cea‑care‑bate‑pasul‑pe‑loc vor ca funcţionarii publici să‑şi piardă siguranţa locului de muncă.
S‑ar putea ca presiunea de raţionalizare a sectorului public să continue în anii ce vin. Se aşteaptă ca nivelul datoriilor din ţările OECD să crească la 120% din PIB până în 2014, din cauza unei combinaţii de îmbătrânire a populaţiei şi obligaţii moştenite, unele dintre ele provocate de apetitul insaţiabil al bugetarilor pentru pensii. Joshua Rauh de la Kellogg School of Management, Universitatea Northwestern, consideră că şapte state americane îşi vor epuiza activele pentru plata pensiilor până în 2020.
Ar fi o greşeală să anulăm datoriile sindicatelor din sectorul public. Sunt mari maestre la abaterea atenţiei de la chestiunile strategice la unele tactice. Fără îndoială, sindicatele îşi vor pierde o parte din privilegii în anii ce vin; dimensiunea crizei datoriilor face ca acest lucru să fie inevitabil. Dar vor avea guvernele curajul să atace cauzele problemei la rădăcină (pensiile), în loc să se ocupe de probleme secundare (salariile)? Şi vor îndrăzni să abordeze chestiunea puterii, în loc de plăţi şi beneficii? Dacă vor să obţină victoria în bătălia ce va urma, guvernele nu trebuie doar să repună pe picioare finanţele publice. Ele trebuie să insufle spiritul inovaţiei în Leviatan.
Traducerea şi adaptarea de Şerban Enescu
sursa: http://moneyexpress.money.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu